Exclusively Pink Floyd: postul construit pe cincizeci de ani ai unei trupe care nu a încetat niciodată să se răzgândească în privința ei înseși
«Exclusively Pink Floyd» este, în cifre, cel mai iubit post din întreaga colecție Exclusive a Kalisha — 11.639 de voturi și în continuă creștere, înaintea oricărui alt canal dedicat unui singur artist din listă. Funcționează la fel ca celelalte 312: un flux continuu de la Exclusive Radio, nimic altceva decât această trupă, fără reclame care să întrerupă setul. Ceea ce îl face diferit este pur și simplu cât de vast este catalogul din care are de unde alege, și cât de puțin din el pare a fi umplutură.
Trupa s-a format la Londra în 1965, iar chiar și numele ascunde o mică poveste — Syd Barrett l-a alcătuit din numele a doi muzicieni americani de blues, Pink Anderson și Floyd Council. Formația originală îi avea pe Barrett la chitară și voce, Roger Waters la bas, Nick Mason la tobe și Richard Wright la claviaturi, iar în primii doi ani Pink Floyd a fost o trupă psihedelică de single-uri, construită în jurul scriiturii ciudate și jucăușe a lui Barrett și al scenei UFO Club din Londra.
Acea versiune a trupei nu a durat. Până în 1968, sănătatea mintală a lui Barrett se deteriorase brusc, agravată de consumul intens de droguri, iar tânărul David Gilmour a fost adus întâi să îl acopere pe scenă, apoi să îl înlocuiască definitiv. E o poveste mult mai tăcută și mai tristă decât imaginea de rock de stadion pe care trupa avea să o câștige mai târziu, iar Pink Floyd nu au încetat niciodată complet să scrie despre asta — umbra lui Barrett trece direct prin unele dintre cele mai mari discuri ale lor.
Pe măsură ce Waters prelua tot mai mult componistica, anii '70 au produs seria de albume pentru care trupa este de fapt ținută minte. The Dark Side of the Moon (1973) a petrecut peste paisprezece ani în Billboard 200 și s-a vândut în aproximativ 45 de milioane de exemplare, ceea ce îl face unul dintre cele mai vândute albume din toate timpurile. Wish You Were Here (1975) a fost o adresare directă către prietenul pe care îl pierduseră — «Shine On You Crazy Diamond» vorbește mai mult sau mai puțin explicit despre Barrett. Animals (1977) a devenit mai întunecat și mai politic, iar The Wall (1979) a mers și mai departe: o operă rock completă despre izolare, construită în jurul unui zid pe care naratorul îl ridică cărămidă cu cărămidă între el și toți ceilalți.
Trupa nu și-a supraviețuit propriul succes cu eleganță. The Final Cut (1983) a fost, în practică, aproape un album solo al lui Roger Waters lansat sub numele grupului, iar relația dintre Waters și ceilalți s-a rupt complet la scurt timp după aceea. Waters a plecat, a încercat să obțină ca numele trupei să fie retras odată cu el, și a pierdut — Gilmour, Mason și Wright au continuat sub numele Pink Floyd prin A Momentary Lapse of Reason (1987) și The Division Bell (1994), făcând turnee pe stadioane în timp ce criticii se contraziceau dacă mai conta încă.
Cu timpul, a contat suficient încât înstrăinarea să se topească. În 2005, Waters s-a reunit cu Gilmour, Mason și Wright pentru un singur concert la Live 8 — cei patru împreună pe o scenă pentru prima dată în peste două decenii, pentru o singură după-amiază. Wright a murit în 2008, iar când membrii rămași au asamblat The Endless River (2014) din sesiuni rămase din epoca The Division Bell, l-au conturat ca pe un omagiu adus lui și, după cum avea să se dovedească, ca declarația finală a trupei înseși.
Sunt aproape treizeci de ani ai unei trupe care se ceartă cu ea însăși despre cum ar trebui să sune — și tocmai de aceea un post care pur și simplu lasă întregul catalog să ruleze, fără o ordine anume, funcționează atât de bine aici. Nu ești niciodată la mai mult de câteva piese distanță de «Time», «Wish You Were Here» sau «Comfortably Numb».
🎧 Poți asculta acum Exclusively Pink Floyd direct în Telegram — fără aplicație, fără browser — prin Kalisha Radio Mini App-ul nostru.
— Kalisha 🎧
Ți-a plăcut? Aplicația este gratuită pentru început.
Funcționează pe iPhone și Android — nu trebuie instalat nimic